Vocea Elenei

Povestea pe care vreau să ți-o spun aici este una despre amintiri și gusturi. Gusturi care aduc în minte imagini din trecut. Este povestea unei gospodării mari, Giareto, și ne poartă înapoi într-o vreme când străzile își luau numele de la clădiri.

Era în 1977 când bunica mea a cumpărat o casă pe dealurile din Reggio, împreună cu frații și surorile ei. Era o casă țărănească veche, dărăpănată, care nu-și bănuia soarta și nici faptul că era menită să devină păstrătoarea unor amintiri ce aveau să reziste trecerii timpului.

Fiecare membru al familiei avea colțul lui din șopron de care se îngrijea și contribuia în felul său: bărbații munceau, iar femeile găteau, cu toții din zori până seara. Și noi, copiii, ajutam cum puteam.

Dis-de-dimineață se punea supa pe foc pentru tortellini, un prieten agricultor venea să aducă roșiile pentru conserva de anul următor, iar copiii le spălau în curte, având grijă să nu fie înțepați de albine sau să nu cadă în apă. Nu eram chiar atât de atenți și ajungeam în apă mai des decât ți-ai putea imagina.

Mama pregătea maioneza într-o liniște deplină, așa cum cerea superstiția, ca să nu se taie. Eu turnam uleiul exact cum trebuia, în ritmul lent pe care îl învățasem, în timp ce mama amesteca încet maioneza.

Dacă închid ochii, încă mai aud: „Elena, vino aici, avem brânză de ras!”

Răzătorile de odinioară erau mari și obositor de folosit, iar degetele trebuiau ferite cu grijă. Parmigiano Reggiano era foarte important și se punea în fiecare fel de mâncare: în supa cu tortellini, la aperitive alături de salam, în aluatul de erbazzone, fiindcă, așa cum spuneam la Giareto, „dacă ai Parmigiano Reggiano, ai tot ce-ți trebuie”.

„Ajunge acum?”, întrebam, dar răspunsul era mereu nu, pentru că eram o familie numeroasă, iar pentru treizeci de oameni brânza nu ajunge niciodată. Și mereu erau copii de îngrijit, pentru că nu se mai opreau din plâns. Treaba dura și mai mult fiindcă puțin se rădea, puțin se mânca. La urma urmei, cum aș fi putut să rezist?

Nouă, copiilor, ne era încredințată și o altă sarcină la fel de importantă: să închidem tortellini. Răsuceam bucățile de aluat în jurul degețelelor noastre — era o treabă pentru copiii cei mai mici, fiindcă, cu cât degetele erau mai mici, cu atât tortellini ieșeau mai îngrijit. Era o muncă ce cerea răbdare, iar răbdarea mea se termina repede, așa că mă întorceam să rad al furmai. Nu-i de mirare că acum folosim un robot de bucătărie.

Într-o zi, Giareto a fost în sfârșit gata. Fiecare familie avea propriul apartament, dar împărțeam cu toții o singură bucătărie, ceea ce însemna că găteam și mâncam în continuare împreună. Discutam despre rețete, respectam regulile, dar făceam și excepții, căutam o cale de mijloc când părea imposibil să cădem de acord.

În bucătăria de la Giareto se întâlneau toate regulile și părerile. Ani mai târziu, vărul meu chiar s-a căsătorit aici, părăsindu-și pentru câteva zile noua casă din România ca să-și amintească de acele fripturi și sosuri verzi, de tortellini, mezeluri și, firește, de Parmigiano Reggiano.

Dacă are gust bun, va lăsa o amintire frumoasă, iar cu aceste amintiri în gând gătesc astăzi pentru familia și prietenii mei. Alături de aceste feluri de mâncare, aduc la masă amintirea unui deget julit, a unei zile însorite și a unui sentiment de apartenență pe care doar bucătăria ni-l poate oferi, dacă ne oprim să-l observăm.

Credite:
Text de Carlotta Fiore
Fotografie de Diego Rosselli